Jurnalul unei femei

Simt ca soarele incepe sa-mi incalzeasca din nou sufletul,ca tot frigul din interiorul meu este indepartat...totul a inceput de acum jumatate de an,cind l-am cunoscut pe el,barbatul ce l-am asteptat tocmai 38 de ani. Cind mo-a vorbit pentru prima oara,era ca si cum as fi inchis jumatate din viata si as vedea pentru prima data soarele, pentru prima oara ii simteam razele ce-mi mingiiau chipul. Era ca si cum as fi simtit racoroasa pe pielea mea intr-o zi de vara caniculara. Doar acum am inteles ca viata e prea scurta ca sa o traiesti dupa cum vor altii si sa fii ceea ce altii se asteapta sa fii...nu mai vreau sa ramin prinsa in inchisoarea trecutului, nu mai vreau sa stau in bezna amintirilor,vreau sa vad lumina prezentului si stralucirea viitorului.Vreau sa ma bucur de viata si libertate...dar astea sunt doar vise nerealizabile,deoarece am un sot ce niciodata nu l-am iubit,iar casatoria noastra si pina acum consider ca a fost un esec.
De fapt, incepind cu 16ani, de cind parintii mi-au decis ziua nuntii si cine imi va fi jumatatea, toata viata mi-a fost construita doar din insuccese,unica reusita sunt doar copii mei,carora eu niciodata nu le voi decide viitorul,le voi da libera alegere, dreptul la dragoste.Poate cineva va crede ca am innebunit,dar nu-mi pasa, acum doar ma gindesc la acele trasaturi superbe de care m-am indragostit,la ochii accea incredibil de verzi in care ma pierd de cite ori ii vad, la acele buze prin care cuvintele sale tandre m-au readus la viata reala,m-au facut sa ma trezesc din somnul nu prea dulce,care m-au sa ma gindesc ce am reusit sa realizez pina acum, doar ca lista mea era prea goala. Dec cind m-am casatorit unica ce pot face e sa stau pe scaunul de la terasa si sa citesc cite o carte, deoarece de restul se preocupa slugile si sotul, poate cineva va zice ca viseaza la o asemenea viata, insa eu ma simt ca intr-o colivie din aur din care pot iesi doar de sarbatori,atunci cind trebuie sa fiu alaturi de sotul meu si sa-mi pun pe fata masca de femeie fericita...Unor le pare rau de ceea ce au facut, iar mie imi pare rau ca inca nimic nu am facut ,si stiu ca nu mai am virsta ceea frumoasa cind ti se pare ca viata e atit de miraculoasa si e inainte, totusi sunt si eu femeie,vreau si eu sa iubesc si sa fiu iubita, si mai bine mai tirziu decit niciodata.
Astazi barbatul care m-a cucerit s-a apropiat de mine si mi-a zis in soapta: "Spune-mi sa dispar, sa te las in pace, sa ma evaporez cit mai repede din viata ta si am sa o fac...odata pentru intotdeauna. Dar spune-mi adio privindu-ma in ochi si constientizind cit si cum te iubesc, cit te doresc si cit sufar cind nu primesc nici un raspuns de la tine. Imi dai sperante si ma respingi, dar nu spui niciodata ca nu ma iubesti,din contra... incerci sa ma indepartezi dar in acelasi timp inima ta ma cheama. Hai sa fugim impreuna, in noaptea aceasta te voi astepta linga lacul unde adesea ne intilneam si iti ziceam mereu lucruri noi si interesante tie. Voi fi fericit daca vei veni, iar daca nu-aceasta e ultima data cind ma mai vezi..." ,iar apoi a plecat.Nu m-ai stau mult pe ginduri, am decis sa fug impreuna cu el,deja a sosit timpul ca sa traiesc si pentru mine, sa fiu fericita, si nu in ultimul rind sa stiu ca sunt iubita. Copii mei,sper ca vor intelege ca deja m-am de viata pe care o aveam doar in alb si negru. Vreau si eu cind voi ajunge la sfirsitul vietii sa-mi aduc aminte doar de reusitele ce am izbutit sa le realizez si sa pot inchide ochii pentru intotdeauna cu zimbetul pe buze,dar sa nu-mi para rau ca nu am reusit sa-mi repar esecurile. Se face tirziu, si simt ca el deja e acolo,linga lac, si ma asteapta, iar eu imi i-au ramas bun de la tine dragul meu jurnal, care mi-ai fost alaturi timp de 22de ani si m-ai facut sa nu ma simt singura...plec, deoarece inca nu e tirziu sa-mi incep viata de la inceput, iar amintirile mi le las aici impreuna cu tine... Adio!

creatie proprie :)